Postat de: FlorinP. | Aprilie 22, 2012

Familia, străinătatea şi situaţia din România


Dumnezeu ne binecuvântează pe toţi cu familie. Unele sunt considerate mai bune, altele mai rele, depinde de situaţie, depinde de cum s-a purtat cu tine în copilărie. Eu am fost binecuvântat să am o familie bună. Pot spune că în copilărie, datorită părinţilor mei, nu mi-a lipsit absolut nimic. Tatăl meu era un om extraordinar, respectat de tot familionul, indiferent că era din partea lui sau a mamei mele, el a ajutat pe toată lumea să facă bani, şi când mă refer la acest cuvânt nu o zic aiurea, ar trebui să scriu cu litere mari: BANI, iar atunci când a avut nevoie de ajutor a fost tratat cu „RESPECT”, a avut nevoie de ajutor pentru o problemă minoră zic eu, la vremea respectivă, şi a fost refuzat deoarece persoana pentru care s-a zbătut cel mai mult,  chipurile, pierdea o dobândă sau a pus o condiţie de neacceptat din cauza căreia tatăl meu s-a consumat enorm. Şi barem nu era vreo suma la care să piardă dobânda… dar asta este… nu avem ce face, trebuie să mergem mai departe.

Pe lângă educaţia bună primită de acasă, pe care sunt sigur că o primeşte aproape orice copil, am avut ocazia să am parte de o scoală a vieţii, hai să spunem interesantă, pe care să spun sincer nu mulţi reuşesc să o primească. Dacă aş începe să povestesc din amintirile mele, probabil că ori aş fi catalogat drept mincinos, ori ca fiind o persoană care fabulează. Spun asta pentru că recent am povestit o chestie unei persoane, şi aceasta îmi spunea ceva de genul: „Hai mai taie din ele că nu e nici chiar aşa!”. Problema care şi-a pus-o persoana respectivă a fost când, a auzit exact aceeaşi poveste din gura unui prieten cu care eu nu aveam absolut nici o legătură. Să fi fost coincidenţă… nu cred!

Se spune că atunci când dai de greu… atunci reuşeşti în viaţă. Spun asta pentru că şi mie mi s-a întâmplat lucrul acesta. Eram în anul II de facultate, şi sincer mă cam tenta gândul să mă las de şcoală. Aveam pensia de pe urma tatălui meu, pensie peste care mama mea nu s-a băgat, plus ce mai câştigam din arbitraj, plus mai făceam o şmecherie ajungeam undeva la vreo 2 milioane şi ceva şi asta pe vremea când o bere la terasă URSUS roşu era 10 mii lei (n.r. 1 RON). Erau bani pe vremea respectivă, bani pe care eu îi aveam la 20 de ani fără să fac aproape nimic. Adăugare: Sunt conştient că poate pentru unii acestă sumă poate însemna banii de buzunar, dar pentru mediul în care am crescut eu… această sumă la vremea respectivă însemna ceva!

Totuşi nu m-am lăsat de facultate şi am mers mai departe. Cred că familia mea ar fi fost mândră de mine, şi prin asta mă refer la tatăl meu, pentru că ceilalţi ştiu că sunt mândrii de mine. Am muncit enorm şi îmi place să cred că am reuşit, cât se poate reuşi până la vârsta asta. Am avut norocul să mă angajez imediat după facultate. Am renunţat la acel serviciu, în defavoarea unuia mai prost plătit dar pot spune că alegerea făcută a fost făcută cu cap. Nu îmi pare rău. Mă simt împlinit din punctul acesta de vedere!

Faptul că plec prin străinătate… să zicem că îi face pe unii să creadă că sunt „blindat”. Aşa suntem noi românii, mereu cu un ochi în curtea vecinului, mereu într-o competiţie prostească, mereu invidioşi pe capra vecinilor. Mulţi nu se gândesc, cât este de greu, pentru tine, pentru familia ta. În timp ce te chinui pentru o viaţă mai bună, alţii stau la taclale şi te judecă dar nu se gândesc că într-un fel sau altul ei dorm pe perna lor şi mănâncă o mâncare comestibilă. E greu să umbli cu eticheta aceasta pe tine. O spun din experienţă. Toată lumea când te vede după o plecare, te întreabă mai întâi cât ai făcut şi care a fost „reţeta”, ca să ştie şi ei la rândul lor dacă vor fi puşi în situaţia de a pleca. Ce este mai grav… este că întreabă acest lucru chiar înainte să te întrebe „ce mai faci?”, „cum o mai duci?”, „eşti bine?” măcar aşa de complezenţă. Şi sunt dezamăgit de situaţie, de lume, de tot!

Toată lumea se vaită în România… şi toată lumea aşteaptă să le dea Băsescu. Fraţilor treziţi-vă! Nu o să vă dea nimeni nimic! Ba mai mult o să vă ia… şi încă multe! Sunt persoane care zic că nu au ce pune pe masă, dar dacă li se oferă un serviciu… nu se duc frate, că nu este demn de ei. Eu aş zice că dacă îţi arde buza… te duci! Că nu îţi convine situaţia şi că speri la ceva mai mult, sunt de acord… dar când îţi arde buza, nu ai încotro şi te duci, până când o să apară ceva pentru tine. Mai sunt şi persoane cărora le arde buza, se duc la un serviciu, au senzaţia că pot mai mult dar totuşi se plafonează şi rămân acolo unde sunt. De ce? Nu ştiu! Dar sunt trist când văd astfel de persoane, şi nu prea ai ce să faci. Dacă tu nu te ajuţi, nimeni nu îţi va întinde o mână să te ajute. Şi dacă totuşi ţi se întinde o mână, frate fă ca acea şansă să conteze. Trenul opreşte în gară o singură dată, şi dacă nu l-ai luat atunci când trebuie este doar vina ta, si nimeni şi nimic nu poate schimba asta şi nu te poate ajuta.  

Se vor găsi mai mult ca sigur persoane, care mă cunosc şi care vor spune… „Da, dar nu toţi am avut norocul tău! Mi-ar fi plăcut să fiu în locul tău”. Aşa este! Vă dau dreptate! Nu toţi au norocul meu! Dar norocul ăsta nu a picat din cer fără ca eu să fac nimic. Am muncit şi am sacrificat multe pentru asta… şi încă foarte multe.

Take care!


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: